Răgazul petrecut la Roma, fără a include şi o incursiune īn Galleria Borghese, īmi pare neīmplinit; nu se poate să fii acolo şi să ratezi īntīlnirea cu un asemenea giuvaer care īnmănunchează atītea capodopere, el īnsuşi splendid instalat īntr-o ambianţă vegetală paradisiacă. Imagine a convieţuirii ideale īntre natură şi arhitectură, asemuită din zorii existenţei sale cu grădina Hesperidelor sau cu Parnasul, villa Borghese a fost de la bun īnceput gīndită cu o funcţionalitate plurală: ca reşedinţă ce ambiţiona să refacă regimul locuirii antice, ca teatru al festivităţilor şi, īn sfīrşit, ca muzeu ante litteram, spaţiu comun pentru toate artele desenului. Figura centrală a acestui microcosm, cel care a hotărīt aşezarea edificiului pe colina Pincio, comandīnd o atare antrepriză, īn 1612, arhitectului papal Flaminio Ponzio, care a avut o ardent㠖 şi uneori necugetat㠖 pasiune pentru colecţionism, a fost cardinalul Scipione Borghese. Faptul că unchiul său a atins īnalta demnitate pontificală īn chiar acea epocă (1605-1621) a fost, desigur, o īmprejurare favorabilă: nici un alt cardinal nu a mai deţinut, precum nepotul papei Paul al V-lea, asemenea numeroase oficii şi venituri īntr-atīt de substanţiale. Nu altceva decīt o īmprejurare fericită reprezintă şi implicarea īn ambianţa patronajului artistic, sau canalizarea resurselor şi a privilegiilor către constituirea colecţiei.
La rīndul său, edificiul a fost conceput cu o dublă finalitate: aceea de a răspunde exigenţelor de reprezentare publică şi, desigur, de a se īncadra īntr-o tipologie socotită clasică.

La rīndul său, edificiul a fost conceput cu o dublă finalitate: aceea de a răspunde exigenţelor de reprezentare publică şi, desigur, de a se īncadra īntr-o tipologie socotită clasică. Menirii dintīi īi răspunde mai ales faţada tīrziu-manieristă, compusă de arhitectul de origine flamandă Giovanni Vasanzio (Jan Van Zanten); din nefericire, decorul sculptural, abundent odinioară, s-a pierdut īn mare parte īn secolul al XIX-lea. Cea de a doua ţintă a fost atinsă prin simetrie şi dispunerea riguroasă a volumelor şi a spaţiilor. A rezultat, astfel, fundalul ideal pentru operele adunate de colecţionar. Decoraţia interioară, a cărei execuţie a fost refăcută de Antonio Asprucci la sfīrşitul secolului al XVIII-lea – la cererea lui Marcantonio IV Borghese –, creează un efect de strivitoare opulenţă: perspective plafonante false, deschideri iluzioniste īn colonadă, grotteschi, imitaţii pictate de reliefuri şi sculptură antice, mozaicuri imperiale īncastrate, marmure colorate. Cumulate, toate aceste artificii aproape concurează exponatele propriu-zise; ochiul devine indecis, alunecă de la un detaliu parietal la dreptunghiul unui tablou, īntr-o ovală traiectorie barocă.

Una dintre temele ansamblului pare a fi, īn orice caz, dialogul dintre antic şi modern; īn această cheie īnţeleg asocierea sculpturii lui Gianlorenzo Bernini cu basoreliefurile sau statuile romane. Īn fiecare dintre ipostazele acestei competiţii, artistul seicentesc iese victorios: lui īi este rezervată poziţia centrală, asupra lucrărilor sale cade cea mai bună lumină; restul joacă un rol secund, este orchestra ce acompaniază instrumentul solist. De altfel, Bernini pare să fie „vedeta“ muzeului. Aici se află capodoperele sale – Apollo şi Daphne, David, Răpirea Proserpinei, Aeneas şi Anchise – laolaltă cu trei dintre răzleţele sale tablouri şi un bozzetto pentru statuia ecvestră a regelui Ludovic al XIV-lea. O atīt de consistentă recoltă este explicabilă prin faptul că, la īnceputul carierei sale, sculptorul avea un contract aproape exclusiv cu Scipione Borghese, de care este „eliberat“ abia īn 1623, cīnd noul papă Barberini, Urban VIII, īl solicită pentru şantierul de la San Pietro. Rotindu-te īn jurul acestor statui, nu poţi să nu remarci, pe līngă compunerea īnvolburată, tensiunea mişcării şi expresivitatea facială specifice epocii, o remarcabilă īnzestrare tehnic㠖 capacitatea de a reda, īn marmură, lacrimile, norii sau moliciunea cărnii –, aptă să transforme cu adevărat marmura īn ceară; o probă a dexterităţii sculptorului este şi repetarea identică, se spune că īn doar cīteva zile, a bustului lui Scipione, a cărui primă variantă vădise un cusur.

Cealaltă atracţie a parterului o reprezintă Caravaggio. Iniţial, cardinalul deţinea douăsprezece tablouri, dintre care au mai rămas doar şase, fiecare cu propria poveste. Spre exemplu, tulburătorul David şi Goliath, cu trăsăturile autorului imprimate pe chipul cadaveric, a fost trimis la curtea papală să pledeze īmpotriva pedepsei cu moartea, hotărīte pentru implicarea zbuciumatului pictor īntr-un duel fatal; Madonna dei Palafrenieri a fost pictată iniţial pentru capela Sf. Ana de la San Pietro şi refuzată, iar Bachus bolnav şi Băiatul cu coşul de fructe au fost smulse din colecţia pictorului Il Cavaliere d’Arpino. Īn acelaşi registru al abuzului se plasează alte două piese celebre: pentru Punerea īn mormīnt a lui Rafael a fost aranjată sustragerea din capela familiei Baglione de la Perugia, ceea ce aproape a condus la un conflict cu statul papal, iar tabloul Diana şi nimfele, pictat de Domenichino pentru familia Aldobrandini, a fost obţinut cu preţul īntemniţării artistului.

Dincolo de aceste tuşe īntunecate, pinacoteca este realmente valoroasă şi bine īntocmită. Tablourile, dispuse după criteriul şcolii, configurează satisfăcător atīt geografia, cīt şi istoria picturii italiene din secolele XV-XVIII: Botticelli, Perugino, Andrea del Sarto, Lorenzo di Credi, Bronzino, Veronese, Canaletto etc. Īntre altele, Galleria Borghese este cunoscută ca sediul celei mai īncifrate imagini ieşite de sub penelul lui Tiţian – Amorul sacru şi amorul profan – şi al faimoasei Danae de Correggio; tabloul, care a circulat prin aproape toate capitalele Europei īnainte de a se opri la Roma, a fost cumpărat īn 1827 de Camillo Borghese, dintr-un anticariat parizian. De numele acestui tīrziu moştenitor al cardinalului se leagă, din nefericire, īnstrăinarea unei părţi din colecţia iniţială de sculptură antică, vīndută, īn 1807, la insistenţele lui Napoleon, Muzeului Luvru; o modestă reparaţie poate fi socotită, īn schimb, comanda adresată sculptorului Canova de a o portretiza pe soţia sa, Paulina Bonaparte Borghese, īn chip de Venus victrix. Este una dintre emblemele Galleriei Borghese.